Primul pas a fost sa aleg locatia. Am hotarat ca aceasta sa fie in apropiere de Bucuresti, pentru a avea acces usor la parinti (dar si pentru a le oferi acestora "confortul" psihologic ca pot verifica oricand ce fac copiii) dar si acces rapid la servicii medicale de urgenta ( in caz de urgente ...non-glicemice, pentru ca pentru urgentele glicemice eram pregatita).

Asadar, locatia aleasa a fost langa Branesti, iar Adela Hanafi, asociatia Conil si Nicoleta Albert ne-au fost bune gazde . Roche Romania SRL a facut posibila, financiar, aceasta evadare, unde atat copiii cat si mamicile au preceput cele cateva zile ca fiind "libere de diabet"! Chiar daca ritualul zilnic legat de diabet si glicemie a ramas neschimbat (ba poate a fost chiar mai riguros, dat fiind ca a fost nevoie de un autocontrol glicemic intensificat, adaptat in functie de programul copiilor), distractia si joaca au fost pe primul plan, diabetul ramanand doar lucrul care i-a unit si i-a adus impreuna.

Pentru a va introduce mai fidel in atmosferei taberei am redat gandurile Ioanei legate de aceasta experienta, care ne-a bucurat si apropiat si mai mult copiii.

In cele 6 zile de tabara dulcineii  au pictat  pe panza si pe pietre, au modelat in lut, au mers  cu caruta, au tras cu arcul, au  participat  la  jocuri de orientare turistica, s-au balacit  in piscinele gonflabile, s-au  bucurat  si minunat  de trucurile magicianului, s-au  jucat  cu  animatorii costumati in indieni, s-au luptat  cu piniata… dar, cel mai important,  au legat prietenii dulci.

Lait-motivul acestei  tabere  a fost ”dna doctor am hiper,  pot sa merg la saltea?   Pentru necunoscatori  hiper vine de la glicemie  mare  care  poate  avea  ca si remediu efortul (ma rog,  explicatia  e mai  lunga,  dar asta altadata). Ideea este  ca dulcineii erau innebuniti  sa sara la saltea  si pentru  ca nu intotdeauna obtineau OK-ul  pentru asta, invocau cu ochi candizi  hiperglicemia.

Sufletul meu de mama de dulcinel a ras si a plans  pe toata  perioada  taberei. Copila mea a fost in al noulea cer  alaturi de noii ei  prieteni . Faceau  toti  parte din acelasi  tablou  si s-au inteles  cu totii  extraordinar de bine. Am tras  cu urechea  si am auzit-o  spunandu-i Larisei ”stii, tu esti  singura mea prietena  care  stie  de  diabet”. Initial am avut  pornirea sa o dojenesc pentru  ca, nefiindu-ne rusine cu diabetul nostru  nu-l ascundem, motiv pentru care toti prietenii ei stiu de diabet. Insa copila mea mi-a explicat ca am inteles  complet gresit  si ca Larisa este singura care stie de diabet  in sensul in care  stie de glicemie, stie de piscatura, cu alte  cuvinte se confrunta cu aceleasi lucruri ca si noi, este  de-a ei… Dar  remarca ce m-a impresionat  cel mai tare si pe care  copila spus-o la finalul  acestei  tabere a fost ‘mami, stii ca ma bucur  ca am problema  cu pancreasul, ca altfel  nu as fi mers in aceasta tabara!?  Pot  ca tabara  viitoare  sa-i  invit  si pe ceilalti prieteni,  ca este  tare frumos in tabara  si  sigur  le-ar  placea  si lor?”  Ei, ziceti-mi  voi acum, sa rad sau sa plang?  Daca diabetul ar fi o entitate  fizica  cred ca l-as omori in chinuri groaznice, insa  cand se intimpla un lucru minunat ca aceasta  tabara gasesc cumva puterea sa-i dau ‘ignore’.

Cum orice  lucru  are un inceput  si un sfarsit asa si tabara noastra s-a incheiat  cu  focul  de tabara si inaltatul de lampioane.   Ne-am propus  insa sa o repetam si la anul!