Dexcomul...un prieten cu adevarat. In primul rand mi-a adus noptile odihnitoare...imi amintesc cum ma trezeam disperata sa iau o glicemie din deget, iar secundele alea pareau o eternitate nemiloasa cu bataile inimii mele... Apoi ne-a redat libertatea; ne-a dat curaj sa facem corectii si ne-a ajutat sa mai iesim putin din rigoarea orelor si carbohidratilor. Desi nu eu il port, pe mine m-a ajutat cel mai mult! M-a desprins de gardul scolii patru ore pe zi si m-a ajutat sa-mi inteleg mai mult copilul.

“E un vis urat din care ma voi trezi maine” a fost in capul meu din momentul in care am ajuns la spital cu glicemie 590, pana cand i-am facut prima injectie, cateva zile mai tarziu.

Nu puteam sa cred ca tocmai copilului meu perfect i se intampla asta, el care nu avusese nicio problema mai serioasa in cei 2 ani si jumatate de viata. Eram convinsa ca diagnosticul e gresit, ca e o neintelegere ce se va rezolva ca unul din cazurile miraculoase pe care le mai vezi pe Discovery. Cum sa ai diabet la 2 ani? Cum adica sa depinda viata copilului meu de insulina? Daca vine un razboi, eu de unde cumpar insulina?.. Toate gandurile astea se impleteau cu refuzul categoric de a accepta ca puiul meu are o problema…. Pana cand i-am facut prima injectie. N-am plans. N-am tremurat. M-a trezit la realitate. Nu era un vis, nu se schimba diagnosticul, nu puteam sa sterg ultimile zile – copilul meu avea nevoie de mine. Punct.