Diabetul a venit tăvălug peste ei acum doi ani. Puștiul avea atunci opt anișori. Bea multă apă. Nu era ceva ieșit din comun pentru el, căci multă a băut mereu. Doar că începuse să bea și noaptea. Și ”să se scape” pe el. Carmen s-a gândit din capul locului la diabet, și asta pentru că a mai avut cazuri în familie: tatăl ei, o mătușă, bunica după tată. Și a avut dreptate. Era chiar diabet. O lovitură grea, grea de tot pentru o mamă singură. Tot timpul a încercat să nu-i arate băiatului ei cât suferă, preferând să plângă în parcare, în mașină. Dar într-o legătură așa de puternică cum este a lor, lacrimile se usucă dar lasă pe față urme pe care băiatul tot le vede. Numai el. "Nu mai plânge, mami. O să vezi că o să mă vindec."

Lupta lui Emanuel cu diabetul a fost mai dură decât în alte cazuri. "Imediat după ce a început să i se administreze insulină, băiatul meu a făcut o reacție alergică la ea. Locul în care era injectată se umfla, se învinețea și avea mâncărimi pe tot corpul. Mi se rupea sufletul în bucăți de mila lui. Și nici medicul lui nu știa ce să facă în situația asta. Mă duceam pe deal, să nu mă vadă nimeni,să nu mă audă nimeni, și urlam de atâta durere", povestește Carmen. După trei luni, medicul i-a schimbat insulina. Doar că avea un efect de o durată mai scurtă de timp, și asta însemna mai multe înțepături pe zi. Iar fiecare înțepătură a lui Emanuel o durea și pe Carmen...

Dar cea mai mare durere nu de la ace a venit, ci de la oameni. De când băiatul a început tratamentul cu insulină, Carmen a mers la școală ca să o roage pe învățătoare să intervină atunci când copiii îl tăvălesc, îl lovesc și îl înghesuie pe Emanuel. "Suferă destul la cât este de înțepat, îl doare", i-a spus femeia învățătoarei. Raspunsul acesteia a fost de-a dreptul halucinant și nu poate fi comentat în niciun fel. "Eu nu știam nimic despre boala asta, dar mi-a explicat soțul meu. Ce vă mai chinuiți să îl aduceți la școală, să îi cărați ghiozdanul? Copiii ăștia sunt niște ratați. Nu îi angajează nimeni."

În Iași s-a întâmplat barbaria acesta. Aici, în București, la Centrul de diabet, tocmai i-am spus lui Emanuel că este un băiat foarte isteț. Și este adevărul, fără nicio exagerare. Că a înțeles imediat cum să umble cu aparatele pe care le-a primit pentru a-și monitoriza glicemia. Și că are un accent foarte bun atunci când citește instrucțiunile în engleză. Dacă aș putea i-aș transmite doamnei învățătoare și soțului dânsei că băiatul vrea să se facă arhitect. Nu cred că domnia-sa a avut vreodată curiozitatea să îl întrebe acest lucru. Emanuel mi-a spus că vrea să devină arhitect în cel mai clar și răspicat mod, fără să stea pe gânduri. Și că cea mai așteptata emisiune a săptămânii este ”Visuri la cheie”. Iar eu cred, doamnă învățătoare din Iași, că mulți vor vrea să îl angajeze pe Emanuel. Știți de ce? În primul rând pentru că o persoana cu diabet este un om normal. Pe lângă asta, o persoana cu diabet este pozitiva și optimista. Este un om plin de empatie.

Îl întreb pe Emanuel dacă îi place să facă sport, mișcare. Se codește, semn că nu prea. Lui îi plac mult de tot tehnologia, telefoanele, tabletele, calculatorul. Îmi spune că are bicicletă și că atunci când se plimba mult cu ea avea cea mai bună glicemie. "Vezi?! Și de ce nu te mai plimbi?" Pentru că nu îmi place să mă plimb singur. Mă simt singur."

Să știi că nu ești singur, puiule. Chiar dacă nu ne putem plimba cu bicicleta, cu tine, să știi că nu ești singur. Ne gândim la tine și în felul acesta suntem mereu împreună. Uită-te la senzorul din brațul tău. Undeva, pe un laptop, un panou sau un smartwatch, cineva se uită la glicemiile tale. Și nu ești singur. Să nu uiți asta, Emanuel!